Poate citești aceste rânduri într-o pauză scurtă.
Poate copilul tău doarme.
Poate așteptați un răspuns, o analiză, o veste.
Când copilul tău are o problemă neurochirurgicală, lumea se micșorează.
Zgomotul crește.
Iar în interiorul tău apar emoții pe care nu le-ai mai cunoscut.
Nu ești slab dacă ți-e greu.
Ești părinte.
În astfel de momente, emoțiile vin una peste alta: frică, oboseală, furie, tristețe, speranță.
Nu este nevoie să le pui în ordine.
Nu trebuie să le oprești.
Poți doar să le lași să fie.
Poate plângi fără să știi exact de ce.
Poate te enervezi pe lucruri mărunte.
Poate simți că nu mai poți.
Toate acestea sunt răspunsuri normale ale unui părinte aflat într-o situație care doare.
Nu e nevoie să te judeci.
E suficient să îți spui, în gând: „Așa este acum.”
Uneori, cea mai mare povară este să porți totul singur.
A vorbi nu înseamnă să te plângi.
Înseamnă să dai jos o parte din greutate.
Poți spune cuiva apropiat:
„Nu am nevoie de soluții. Doar ascultă-mă puțin.”
Poți spune medicului:
„Sunt speriat. Mă ajută dacă îmi explicați încă o dată.”
Când cuvintele ies, corpul se mai liniștește.
Și nu mai ești singur cu ce trăiești.
În criză, ai tendința să te lași pe ultimul loc.
Să reziști.
Să mai tragi puțin.
Dar și tu ai un corp.
Și el obosește.
Poate reușești să dormi o oră în plus când cineva te înlocuiește lângă copil.
Poate mănânci ceva cald.
Poate faci un duș fără grabă.
Nu sunt lucruri mici.
Sunt moduri prin care îi spui corpului tău: „Te văd.”
Nu trebuie să faci totul.
Nu trebuie să fii perfect.
Astăzi poate e suficient:
Pas cu pas.
Oră cu oră.
A face „ce se poate” este, uneori, cel mai mare act de iubire.
Chiar și aici, unde e greu, pot exista clipe mici.
Un zâmbet.
O respirație mai liniștită.
Un moment în care copilul se relaxează.
Nu anulează durerea.
Dar o fac respirabilă.
Poți să le observi fără să te simți vinovat că încă există lumină.
Uneori, ai nevoie de cineva care să țină spațiul pentru tine.
Un consilier.
Un terapeut.
Un om care știe să asculte fără să se sperie.
Nu pentru că nu ești suficient de puternic.
Ci pentru că nimeni nu ar trebui să ducă asta singur.
Când corpul e în alertă, mintea nu mai găsește liniștea.
Poți încerca lucruri simple:
Chiar și pe un scaun de spital.
Chiar și pentru un minut.
Un minut contează.
Mintea aleargă spre viitor.
Spre ce-ar putea merge rău.
Poți să o aduci, ușor, înapoi:
„Acum sunt aici.”
„Acum copilul meu este îngrijit.”
„Acum respir.”
Prezentul este singurul loc în care poți sta fără să te frângi.
Poate nu e vorba despre „a gândi pozitiv”.
Poate e vorba despre a gândi blând.
Gânduri ca:
„Fac tot ce pot.”
„Nu trebuie să fiu mai mult decât sunt.”
„Pot cere ajutor.”
Acestea nu neagă realitatea.
O fac suportabilă.
Echilibrul emoțional nu este o stare permanentă.
Este un du-te-vino.
O ajustare continuă.
Dacă azi ai reușit doar să respiri și să rămâi lângă copilul tău,
este suficient.
Autor: Adina Duță, Consilier psiho-social (adinaduta.acn@gmail.com)
Când într-o familie există un copil cu o afecțiune neurochirurgicală, multe lucruri se schimbă.Ritmul.Grijile.Felul în…
Pentru un copil cu o afecțiune neurochirurgicală (sau cu o istorie medicală care încă își…
În călătoria alături de un copil cu o afecțiune neurochirurgicală, părintele nu devine „erou” pentru…
Viața pune obstacole în fața tuturor copiilor.Dar pentru un copil care trăiește cu o afecțiune…
Lucruri pe care e important să le știi, atunci când copilul are nevoi speciale Când…
Ce te poate ajuta când copilul tău are o criză și totul se schimbă brusc…